Pereții strâng și inăbușă țipete ce-ar clătina cerul;
palatele se năruie odata cu poveștile din ele..
sătulă de-atâta nisip mișcător,
cu fruntea plecată, cadâna
iși dăruie amintirile uitării,
ca să se lepede de durerea
ce i-a sfârtecat inima.
însă nu știe ca uitarea
a obosit și ea de-atâtea daruri
și uneori le returnează nedesfăcute...
prin asta omorând prezentul...
