Nimicul

 Din nimic
poetul construise o lume,
atins era vântul în cerul gurii
şi palidă faţa luminii,
luase cu el o ploaie anume,
furtuni dezlegate de patimi
şi plâns din potopul iubirii.

Din nimic
poetul iscase cuvinte -
poem despletit în ferestre
deschise pe buza rostirii,
luase cu el dorul fierbinte,
un gând sfâşiat
şi ochii de foc ai făpturii.

Zidit e poetul,
nimicul se-ncheagă
şi lumea-i a lui - o lume întreagă.