NEVROZA

Termen utilizat pentru prima data de catre Raymond Vieussens (inceputul secolului al XVIII-lea) pentru a desemna orice tulburare legata de creier.
In 1776, W. Cullen cuprande in acest termen toate afectiunile nervoase si psihice fara substrat anatomopatologic. In acceptiunea actuala nevroza reprezinta un grup de reactii si dezvoltari patologice, determinate psihogen si exprimate clinic printr-un complex de tulburari, cu sau fara rasunet somatic, care este trait in mod constient si penibil de catre individul bolnav.
Nevroza constituie astfel varietatea cea mai raspindita si de obicei cea mai polimorfa de psihogenii, caracterizata prin prezenta subiectiva a bolnavului la boala, prin participarea autoanalitica si critica a bolnavului la intelegerea bolii, ea desfasurandu-se totdeauna pe un fond de luciditate.
Nevroticul este in chip definitoriu un suferand care-si comenteaza si isi asuma suferinta printr-o atitudine participativa.
Tulburarile nevrotice sunt mai putin marcate, regresia este mai putin profunda decat in psihoze, psihicul organizindu-se la un nivel foarte apropiat de cel normal.
Pierre Janet defineste nevroza ca o boala psihica caracterizata prin conflicte intrapsihice, care sunt de natura sa inhibe conduitele sociale, generand intotdeauna o stare de anxietate. Ele perturba mai mult echilibrul interior al persoanei decat ii altereaza sistemul relatiilor cu realitatea. Din acest punct de vedere nevroza este considerata ca o boala mentala minora, in sensul ca destructureaza mai putin personalitatea bolnavului decat psihozele.
Din definitia data de Pichot, se pot desprande trei caracteristici esentiale ale nevrozei:
* tulburarile nevrotice de comportament sint, in general, minore
* bolnavul pastreaza constiinta caracterului morbid al tulburarii sale;
* tulburarile sunt psihologic comprehensibile, deci se poate stabili o legatura inteligibila intre ceea ce a fost bolnavul anterior, circumstantele vietii lui premorbide si tabloul morbid actual.
Tabloul clinic al nevrozei cuprande instabilitate psiho-motorie, iritabilitate, intoleranta, astenie nevrotica, tulburari ale somnului, tulburari functionale nevrotice (criticuri, balbisme etc), care se insereaza pe un fond de anxietate generalizata, in urma convertirii, disimularii si complicarii agresivitatii inconstiente.

SUPRAEU (SUPER-EGO)

In teoria lui S. Freud, a treia instanta a personalitatii, care constituie expresia existentei individului in mediul social; el este purtatorul normelor etico-morale, a regulilor de convietuire socialei.
Freud vede in constiinta morala autoobservarea si formarea idealurilor, functii ale supraeului.
Supraeul este achizitia recenta si relativ fragila a individului, dezvoltata in conformitate cu normele si nivelul sociocultural al comunitatii din care face parte. El isi are originea in Id (sinele) si se dezvolta in interrelatia ocazionata de experientele eului (egoului), in cadrul personalitatii.
Prin rolul si statutul sau, supraeul cauta sa refuleze impulsurile Id-ului, mai ales cand acestea sunt de natura instinctivo-afectiva sau agresiva. De asemenea, supraeul obliga eul la substitutia scopurilor realiste, moraliste si il impinge la lupta spre perfectiune si sublim.
Supraeul reprezinta deci in primul rand instanta verificatoare, cenzuranta a personalitatii.
Nascut din inconstient, supraeul, ca si eul, constituie un triumf al elementului constient, element care devine cu atat mai manifest, cu cat omul este mai matur, mai elevat sub aspect social.

REFULARE

Termen folosit de psihologia freudista pentru a denumi procesul efectuat de subconstient, prin care anumite imagini, idei, tendinte sau dorinte neplacute pentru subiect sau care contravin normelor morale, sunt indepartate din constiinta, respinse din sfera proceselor constiente

Tendintele refulate nu se sedimenteaza in inconstient ci au un caracter dinamic, cauta sa patrunda, sa revina din nou in constiinta. Apare astfel un conflict subteran, permanent, inconstient intre tendintele refulate si constiinta morala care le reprima.

Tendintele refulate se strecoara totusi in constiinta, insa intr-o forma deghizata, simbolica prin sublimare, acte ratate, lapsusuri si vise. Subiectul normal rezista presiunilor exercitate de tendintele refulate fara a-si pierde echilibrul psihic. Nevroticii cad victima conflictului aratat si devin incapabili de actiune.

Refularea - concept de baza in psihanaliza

Psihanaliza
Refularea in psihanaliza este un concept cheie. Dar ce inseamna el? Toata lumea il foloseste, mai mult ori mai putin corect.
Cateva explicatii:
Refularea este cel mai vechi (Freud il mentioneaza inca din 1895), cel mai important si cel mai cunoscut in psihanaliza, intrucat este si cel mai des utilizat concept. Si o data cu el s-a nascut si conceptul de inconstient. Poate fi definit ca un proces psihic ce are misiunea de a pastra in afara constiintei reprezentarile inacceptabile , dat fiind ca sunt interzise de catre Supraeu.
Refularea reprezentarilor pulsionale , in acelasi timp dorite si de nedorite, are loc printr-un joc de dezinvestire a libidoului si de reinvestire (sau „contra-investire”) a energiei in alte reprezentari autorizate. Esecul sau imperfectiunea respectivului mecanism se manifesta prin simptome precum: conversii somatice, lapsusuri, acte ratate, angoase fobice...
Refularea este mecanismul de baza al nevrozei isterice, insa si in viata de toate zilele este folosit intr-o mica masura de catre orice „nevrozat normal”, adica de majoritatea indivizilor. Refularea apare si la nevrozatii obsedati, insa la acestia actioneaz a mai mult asupra afectului decat asupra reprezentarii, folosind mecanisme complementare, cum ar fi izolarea, formatia reactionala, deplasarea, represia si condamnarea.
Izolarea consta in separarea reprezentarii stanjenitoare de legaturile libidinale si afective. Asadar, reprezentarea poate subzista intr-un afect indepartat sau deviat, precum in cazul umorului, cinismului si zeflemelii, dar si al represiei, condamnarii sau intelectualizarii. Formatia reactionala decurge din inversarea dintre afecte si reprezentari: de exemplu, atractia pentru analitate si „mizerii” este transformata intr-o dorinta aproape compulsiva de curatenie; atractia pentru dezordine se schimba intr-o preocupare exemplara pentru ordine; agresivitatea este inlocuita prin comportamente excesiv de afabile sau politicoase etc.
Deplasarea este o reorientare a afectelor si dorintelor spre alte obiecte substituibile. In sfarsit, in domeniul mai arhaic (care serveste mai clar pentru aparare decat pentru adaptare), au fost descrise trei mecanisme:
- Proiectia, care transforma pericolul interior in pericol exterior. In caz extrem, se extinde la trairile de persecutie paranoica. Universul devine populat cu dusmani rauvoitori si periculosi, iar subiectul isi traieste relatiile ca o modalitate de persecutie;
- Clivajul , prin care obiectele de investire sunt impartite in „bune” si „rele”, printr-un mecanism de proiectie a Eului, care, de asemenea, este scindat in doua atitudini simultane si contradictorii. Clivajul respectiv permite ca realitatea sa fie perceputa si sa se actioneze ca si cum ar fi una diferita, ba chiar ca si cum nu ar exista.
- Se asociaza cu negarea, care face parte din categoria mecanismelor delirante.

Dupa aceasta scurta si schematica prezentare a catorva dintre mecanismele de aparare descrise de psihanalisti, trebuie remarcate doua aspecte:

* Primul este ca, si repetam acest lucru, mecanismele respective nu implica neaparat patologicul. Servesc la adaptare si sunt in mod normal folosite in viata cotidiana, care fara ele ar fi imposibila sau prea angoasanta. Patologicul apare atunci cand, din cauza rigiditatii si a predominantei lor, constituie o piedica pentru gandire si actiune: in loc sa simplifice modalitatile de adaptare cotidiene, le complica si la randul lor produc suferinta subiectului.

* In al doilea rand, trebuie mentionat ca nu se refera decat la stapanirea afectelor nedorite si sunt folosite mai ales pentru a evita angoasa. Protejeaza Eul impotriva reprezentarilor anxiogene, care sunt neplacute din punctul de vedere al narcisismului. In viata cotidiana insa, problema se pune pentru toate afectele, pozitive sau negative, dorite sau nedorite. Societatea cere ca toate afectele sa fie bine temperate, si nu numai afectele „nevrotice”. Rezultatele studiului european deja mentionat aduc completari interesante in aceasta privinta.