Ajungă ploaia mea neliniştii tale..

Pe-o margine de lume odihneşte-o liră,
Aşteaptă degetele s-atingă lin,
Surâde soarele şi stelele se miră:
E oare mult sau totuşi prea puţin?

Se înfioară valuri şi acorduri fine,
Iar strunele aşteaptă albatroşi,
Sosiţi în zbor din depărtările străine,
Loviţi de fulger şi de nori sticloşi.

Să cânte lira-n margine de lume, stinsă,
Din note să se-nalţe-un cânt prelung
Şi din a mării calme, linişte desprinsă
S-atingă ochii în care ploaie-ajung.

Nimicul

 Din nimic
poetul construise o lume,
atins era vântul în cerul gurii
şi palidă faţa luminii,
luase cu el o ploaie anume,
furtuni dezlegate de patimi
şi plâns din potopul iubirii.

Din nimic
poetul iscase cuvinte -
poem despletit în ferestre
deschise pe buza rostirii,
luase cu el dorul fierbinte,
un gând sfâşiat
şi ochii de foc ai făpturii.

Zidit e poetul,
nimicul se-ncheagă
şi lumea-i a lui - o lume întreagă.