Povestile din viata reala nu incep cu “a fost odata”,ele pur si simplu sunt,se intampla zilnic sub ochii nostri. Imi amintesc cu nesat de varsta adolescentei,cand in ochii mei se oglindeau vise si –n plete impleteam inca povesti cu Feti-Frumosi .
Doar ca, poate ,trecerea la maturitate s-a facut mult mai brusc ,decat as fi dorit,de parca as fi asteptat o intrebare fireasca de undeva,daca vreu sa fiu matura..
Imi amintesc acea toamna ca si cum ar fi fost ieri,si de ieri ma desparte doar prezentul azi.Castanii murmurau un cantec sub coaja si ne urmareau pasii in drum spre liceu.Ultimul an…atunci cand prezentul e clipa pe care o traiesti cu intensitatea aceea nebuna si problemele iau marimi astronomice insotite de isterii lacrimogene…adolescent.Atata necunoscut intr-un singur trup.
Eram o clasa de fete galagioase si vesele,uneori rasfatate,alteori plangarete,inca nepregatite ,zic eu pentru viata din afara scolii.In an terminal inca eram in starea aceea de visare a unei cariere .Multe ,daca nu aproape toate inca nu gustasem amarul problemelor si nici nedreptatile vietii.
Ne-am asezat in banci.Aceleasi banci care ne erau cunoscute inca din primul an.Nimic nu se schimbase.Doar noi…noi nu mai eram bobocii…
M-am ridicat cu emotiile primei strigari a catalogului raspunzand prezent,privirea mea a facut ocolul clasei ramanand fixata asupra Ninei.Nu intelegeam de ce.Nimic nu mi-a atras in mod special privirea,dar nu puteam sa ma dezlipesc…Era ceva…si acel ceva nu-mi lasa privirea in pace..ce era??Poate parul,neobisnuit de lipit de cap…Sa fi uitat eu de anul trecut?Nu,nu cred.Nina a avut mereu un par bogat ,negru si carliontat.Mereu il admiram.Acum parul ei nu mai avea lucire.
Ea a plecat mai devreme de la scoala.Ceva neinteles inca imi atragea privirea.Purta o pelerina subtire ...dar mersul ii era la fel de mandru,si-avea acelasi zambet cald ,pe fata creola.In urma ei a intrat doamna diriginta.Ne-a anuntat grav ca ea ,Nina,fata cu ochii de cafea era bolnava.Avea cancer de oase,si ne-a cerut discret s-o ajutam daca are nevoie,sa nu-i punem intrebari incomode,sa fim atenti cu ea,dar fara sa o deranjam cu atentia noastra.
Niciodata nu am fost mai uniti ca atunci.In mintea mea insa,si-a facut loc notiunea de moarte.Era ceva nou.La asta nu ma mai gandisem vreodata.Ce era?ce insemna?Cum adica fata aceea,pe care o puteam atinge si imbratisa sa moara?Adica de ce?si cum sa se intample asta????A doua zi ne-am regasit in clasa.Nina nu mai avea mana dreapta .Ii fusese taiata din umar.Am privit-o pe furis si-am lacrimat.Ea zambea.A scos stiloul si scria cu stanga.Intr-o singura luna ea a invatat sa scrie cu cealalta mana,la fel de bine.
Nina a devenit modelul meu si al clasei.Am vazut cu ochii nostrii ceea ce inseamna lupta…o lupta de-a v-ati ascunselea cu moartea.Chiar daca am fost toti in jurul ei,niciodata nu a fost nevoie de ajutor.Toate programele si activitatile scolare de ajutor ,voluntariat,etc,aveau numele ei.Era ca un vartej.Odata ne-a spus “voi inca n-ati inteles ce-nseamna sa traiesti clipa ca si cum ar fi ultima ,si nici sa-I multumiti Celui de sus,ca mai aveti clipe…”Multi dintre noi am plecat capul…Si de-atunci n-am mai indraznit niciodata sa ma plang.Am invatat sa lupt chiar daca am strans pumnul pana ce unghiile mi l-au sangerat de multe ori palma…
Nu stiu daca Nina mai traieste,dar stiu ca e vie in modelul din inima mea.Si zilele mele incep cu bismillah si alhamduAllah si nu plang….
