2. “Si mâine voi cãuta cuvintele, printre tãceri depãnate pe armoniile plãcute ale unei melodii care-mi va vrãji auzul, si le voi presãra printre gorganele de nori care au coborât pânã la limita acoperisurilor. Din ele vor creste pãsãri cu coltii de cristal, care le vor sparge platosele groase, lãsând lumina soarelui sã ne pãtrundã din nou în suflete.”
3. “Ce e dincolo de mine? Cine plânge la celãlalt capãt al zilei? Doamne, unde e lumina? Ce-am fãcut cu ea?”
4. “În sfârsit, pot sã scriu ceva fãrã sã distrug frumusetea unui citat. Omul nu are aripi, dar la ce i-ar mai trebui dacã stie sã zboare si fãrã ele?”
5. “Te-am dus cu mine prin timp si nu ti-am cerut nici o taxã. Nici n-as putea, pentru cã, fãrã tine, timpul-spatiu nu are cum sã existe. Am mers în zi si am visat în noapte acelasi drum, acelasi izvor clipocind firav spre infinit clipele de viatã. Lumea, trecând din început spre sfârsit, mi-a stat alãturi si n-a existat. Oamenii urcau drumuri si, ajunsi la câte un liman, îsi schimbau chipurile si sentimentele. Undeva, într-o viziune, siruri de oameni stãteau la rând la câte o casã de nasteri, sã-si vadã venirea pe lume, apoi parcurgeau grãbiti timpul spre viitor sºi se opreau la câte o scoalã, unde un dascãl îi striga pe nume si le dãdea câte un sens pentru mai târziu. Plini de bucurii erau unii si aveau chipuri de îngeri, dar altii erau plini de urã si erau demoni. Aripile unora erau sprijin pentru ceilalti si se dorea sã fie bine. Te-am cãutat atunci printre oameni si n-ai fost. Te-am strigat printre flori si fluturi si nici acolo n-ai fost, desi te simteam pretutindeni… Erai în sufletul meu, alinare si durere, în aceeasi mãsurã. Viata este o carte complicatã. Între sperante si amãgiri, sunt încã atentã la clipocirile izvorului spre infinit. Caut un sens pentru viata pãrintilor care ne-au purtat pe brate si ne-au dat cãldura sufletelor lor. Acum ei cautã lumina în noi, pândind speranta cã nu vor fi singuri în clipele bãtrânetii. Îmi ridic copiii pe brate si ei se desprind si pleacã mai departe, tot mai departe… Ei nu au cum sã vadã lumina din ochii nostri…”
6. “Mergând prin spatii, ca de obicei, ieri am zãrit corãbiile timpului trecând pe la celãlalt capãt al Universului. M-am întrebat unde se grãbeste existenta si m-am simtit îngrozitor de singurã. Mai târziu, le-am vãzut oprindu-se la marginea veacului. Era o zi de mijloc de ianuarie: pãmântul purta straie tesute la lumina viselor; ramurile teiului zornãiau ca un pumn de monede de argint clipocind în oglinda lacului; codrul pãrea cufundat într-un somn prelung. – Cine sunteþi voi? am întrebat. Din cer mi-a rãspuns o stea, umplând toatã zarea cu luminã. si lacul, si teiul, si codrul, si steaua care rãsãrise îmi erau prea cunoscute si am înteles cã era 15 ianuarie si timpul se oprise în veacul nostru. Am încercat sã le ating, dar m-a oprit un gând: cine le oprise acolo? Poate un suflet de poet, sau poate un om fãrã nici un rost, care se grãbea spre nicãieri. Tu prin ce spatii ai umblat, lumina mea?”
No comments:
Post a Comment